Importanţa tăcerii şi a rugăciunii contemplative

POVESTEA IZVORULUI CU APĂ VIE

Apa Vie se plictisea să fie subterană. Într-o zi a decis să ţâşnească sub forma unui izvor limpede şi bogat. Oamenii au venit în număr mare, din toate părţile, pentru a bea o apă atât de vie, pură, vindecătoare şi sănătoasă. O întreprindere a decis să vină în ajutor şi să sponsorizeze îmbutelierea şi transportul apei pt a fi dusă spre cele mai îndepărtate zone ale lumii, la oameni care nici măcar nu auziseră de ea. Dar între timp, din ce în ce mai mulţi angajaţi, unii comozi iar alţii lacomi de profitul pe care l-ar fi putut dobândi fără atât de mult efort, au început să transporte apă nu numai în numele firmei, ci şi pe cont propriu, dar nu de la izvorul cu Apă Vie, ci de la diferite alte izvoare care le erau cel mai la îndemână pe drum. O vindeau tot sub eticheta de Apă Vie, adăugând numai nişte reguli foarte severe pe ea şi făcându-i pe oameni să creadă că apa nu-şi va face efectul decât în măsura în care acele reguli vor fi urmate cu absolută stricteţe. Regulile fiind foarte greu de urmat, iar rezultatele practic inobservabile, încetul cu încetul, din ce în ce mai puţini oameni au fost interesaţi să-şi mai procure şi să mai bea din acea apă atât de renumită la început. Apa Vie însă a continuat să curgă la fel de îmbelşugat la izvorul iniţial, risipindu-şi aproape în zadar puritatea şi capacitatea deosebită de vindecare, pentru că numai câţiva oameni mai cunoşteau cu adevărat drumul care ducea către Ea. 

Voi îl cunoaşteţi?

Prelucrare după o poveste de Jean Monbourquette

Ce anume sunt aşa numitele rugăciuni carismatice?

Cu cât mai mult este invocat Spiritul Sfânt la rugăciune, cu atât mai mult aceasta capătă forţă.

Totodată, forţa rugăciunii este, într-un anume fel, proporţională [şi] cu sfinţenia celor care se roagă.

Aşa-zisa mişcare carismatică vrea ca creştinii să-şi dea mai mult seama de prezenţa Spiritului Sfânt în rugăciuni şi ca acţiunea Lui să fie simţită şi mai mult ca inspiraţie. Dar în fond este “carismatică” orice rugăciune, chiar şi când nu se simte direct forţa Spiritului Sfânt. Dumnezeu şi acţiunea Sa sunt vizibile iar semnul cel mai sigur al Spiritului Sfânt este atunci când rugăciunea este inspirată de caritate.

- Tomas Spidlik -

Cum poţi învinge ‘legea gravitaţiei spirituale’

Deseori suntem cu atât mai pământeşti, cu cât credem că suntem mai spirituali. Pentru că, odată cu avansarea noastră în viaţa spirituală, subtilitatea atracţiei înspre cele lumeşti, prin orgoliu, creşte şi devine din ce în ce mai greu de detectat. Altfel spus, orgoliul ajunge să treacă drept virtute. Lupul se îmbracă în haină de oaie într-un mod din ce în ce mai profesionist.

În virtutea legii gravitaţiei spirituale suntem atraşi înspre lucrurile pământeşti printr-o forţă direct proporţională cu orgoliul nostru.

“Nu te lăsa înşelat de trufie, văzând că face multe – spune sf. Augustin; fii mereu conştient că face fapte foarte asemănătoare sau aproape egale cu cele inspirate de iubire. Iubirea dă de mâncare celui înfometat, dar la fel face şi trufia; iubirea o face însă în numele lui Dumnezeu, pe când trufia face aceleaşi lucruri pentru ca ea să fie preamărită.”

În ”Noaptea întunecată a sufletului”, Sf. Ioan al Crucii spune că unul din defectele cel mai des întâlnite la începătorii în viaţa spirituală, este că se angajează – din mândrie şi comoditate – pe cât pot în fapte exterioare pentru a fugi de cele interioare (de munca cu sine). Lucrul acesta îi defavorizează enorm, pentru că ei bat astfel pasul pe loc şi nu mai avansează în drumul lor spre Dumnezeu. Doar se ilud că o fac.

Am întâlnit cu câţiva ani în urmă, în Germania, un om care tocmai primise o moştenire de familie imensă şi care îl făcuse peste noapte foarte bogat. Proaspăt convertit fiind, părintele lui spiritual i-a cerut să nu se angajeze în fapte exterioare, ci să lucreze la viaţa lui interioară pentru câţiva ani. El însă, neavând răbdare, nu a ascultat şi începea mereu noi şi noi proiecte măreţe de caritate (şi nu numai) ‘ în folosul Bisericii’, fără a-l putea duce pe niciunul la bun sfârşit. Pentru că toate (într-un mod providenţial aş spune eu) îi mergeau pe dos. Dumnezeu îi punea piedici la tot ce încerca să întreprindă, pentru a-l ajuta să înţeleagă astfel că El altceva aştepta.

Cu toate că nu am fost niciodată bogată, lucruri asemănătoare mi s-au întâmplat şi mie de multe ori. Pentru că nu este necesar să fii bogat pentru a te angaja în opere de ‘caritate’. De fapt, cel care spune că nu a trecut niciodată prin aşa ceva, fie nu a fost niciodată începător, fie s-a născut deja desăvârşit. Deseori ne angajăm poate într-o mulţime de lucruri ‘PENTRU’ Dumnezeu, muncind de dimineaţa şi până seara până la extenuare. Mai mult chiar, poate ne şi supărăm uneori pe Dumnezeu că ne cere atât de mult – peste puterile noastre. Şi totuşi nu facem voia lui Dumnezeu. Pentru că nu El ne-a cerut să facem toate acele lucruri, ci le realizăm din proprie iniţiativă. Facem lucruri PENTRU Dumnezeu (din iniţiativă proprie), dar nu lucrurile LUI Dumnezeu (inspirate, iniţiate de Dumnezeu). E o diferenţă foarte mare între acestea două. Pentru că primele sunt spre slava noastră iar celelalte şi numai celelalte, spre slava lui Dumnezeu. Atât umilinţa cât şi mândria au deseori aceleaşi fapte, numai intenţia de la baza lor diferă.

Deşi o perioadă am crezut că numai începătorii au astfel de probleme, de curând însă, am aflat că lucrurile stau de multe ori încă şi mai rău cu cei care sunt mai avansaţi în cele spirituale. Pentru că ei se păcălesc deseori cu privire la buna intenţie a faptelor lor de asceză, dragoste, caritate, într-un mod mult mai subtil decât începătorii. Cu cât mai subtil, cu atât mai periculos. Un exemplu în acest sens ar fi unii din creştini de la începutul Bisericii (sec. II, III), care se grăbeau să devină martiri pt a ajunge în acelaşi timp celebri – fapt pentru care Biserica s-a decis la un moment dat să-i oprească din ‘râvna’ lor.

Mai apoi, tot de curând, am citit că Dumnezeu i-a arătat într-o viziune, Sfintei Ecaterina de Siena, cum diavolul se infiltrase în faptele de pocăinţă ale celor mai mulţi călugări/călugăriţe din diferite mănăstiri/ordine religioase din timpul ei, deşi aceştia se biciuiau până la sânge. Pt că o făceau din orgoliu. Umilinţa lor nu era decât un loc secret în care îşi ascundeau orgoliul.

Pe mine m-au cutremurat aceste lucruri şi mi-au ridicat semne foarte mari de întrebare. De aceea, mă întreb mereu: dacă nişte oameni atât de râvnici şi deosebiţi precum cei din exemplul de mai sus, s-au putut înşela atât de uşor, cum atunci nu mă voi înşela şi eu? Pentru că sunt sigură că aceştia erau ferm convinşi de buna lor intenţie, de faptul că erau uniţi cu Dumnezeu şi că făceau toate acele lucruri sincer pt Dumnezeu. Mlădiţele erau convinse că sunt unite cu Viţa, şi totuşi nu erau. Cum aş putea să îmi dau eu seama că nu mă ilud la fel?

Şi la această întrebare cred că răspunde minunat de bine Sf. Tereza a Pruncului Isus, când spune că în viaţa spirituală spirituală „trebuie să ne aşteptăm tot timpul să cădem (adică nu putem avea neapărat o siguranţă şi nici nu e bine să ne aşteptăm la ea). [...] Ar trebui să te bucuri când cazi. Căci dacă atunci când ai cădea (din siguranţa pe care o ai – în cazul nostru) nu L-ai ofensa pe Dumnezeu, ar trebui să faci asta chiar dinadins, pt a deveni mai umil. [...]

Este necesar să nu ne sprijinim pe nimic (să nu fim siguri de nimic, pentru a putea învinge ’legea gravitaţiei spirituale’), nici măcar pe lucrurile care ar putea să ne sporească evlavia (nici măcar pe siguranţa că eu, ca şi mlădiţă, sunt unită cu Viţa). [...] Dacă bunul Dumnezeu doreşte gânduri frumoase şi sentimente sublime, îi are pe îngerii lui… ar putea chiar crea suflete atât de perfecte încât să nu aibă nici măcar una din slăbiciunile naturii noastre. Dar nu, El şi găseşte deliciul în nişte sărmane mici creaturi care sunt slabe şi mizerabile… cu siguranţă că asta îi place mai mult! [...]

Fă-i bunului Dumnezeu sacrificiul de a nu putea culege niciodată roade, de a vedea toate florile bunelor tale dorinţe căzând pe jos, fără a produce nimic. Cât ai clipi, în momentul morţii tale, el va şti bine cum să facă să rodească, în pomul sufletului tău, fructele cele mai frumoase.”

- Mihaela Farauanu -

To love is to be vulnerable. Love is the opening of the heart, the welcoming of your beloved. Loving is not secure, authentic loving is risky. Security lies behind the walls of a closed heart. You either invite the union by opening in love, or you secure the isolation by closing down.

Îi Alege Dumnezeu Numai pe Cei Normali?

Deşi poate fi surprinzător, în mare parte,

aleşii lui Dumnezeu au fost oameni disfuncţionali,

departe de a fi fost normali.

Dar asta nu a fost o problemă pentru El – dacă El i-a creat (dar nu anormali!),

a deţinut şi secretul de a-i face să reintre în funcţionalitate, în normalitate.

Dacă nu ar deţine El acest secret, atunci cine?…

Şi aceşti oameni anormali sunt genul de material cu care Dumnezeu trebuie să lucreze în permanenţă.

„Fiecare dorim să arătăm normal să credem despre noi că suntem normali,

dar scriitorii Scripturii insistă că nimeni nu este „absolut normal” – cel puţin, nu în termenii lui Dumnezeu! [...]

Una dintre cele mai nostime remarci despre Biblie pe care le aud din când în când, este că Biblia este o carte cu, pentru şi despre personaje pioase, vrednice de vitralii, dar practic de negăsit în viaţa reală!

Şi asta-mi arată că cei care afirmă aşa ceva practic n-au citit Scriptura! Pentru că aţi remarcat, de exemplu, câte familii în neorânduială întâlnim în Geneză?!

Un scurt sumar: Cain este gelos pe Abel şi-l ucide.

Lameh introduce poligamia în omenire.

Noe – cel mai neprihănit om de pe pământ – pe vremea sa se-mbată şi-şi blestemă nepotul.

Lot, atunci când casa-i este înconjurată de locuitorii din Sodoma care voiau s-i violeze oaspeţii, le oferă în schimbul acestora pe fetele sale!

Mai târziu aceste fiice îl îmbată şi rămân însărcinate de la propriul lor tată –şi Lot era socotit cel mai neprihănit om din Sodoma!

Avraam se joacă de-a favoriţii cu fii săi, Isaac şi Ismael, şi-i înstrăinează! [...]

Căsătoriile lor sunt adevărate calamităţi!

Avraam se-mpreunează cu sclava soţiei sale, apoi, la solicitarea acesteia din urmă – îi trimite în deşert pe sclavă şi pe fiul astfel născut al acesteia. [...]

Am zice că oamenii aceştia ar avea nevoie de terapeuţi sau consilieri, nu?! [...]

(Te simţi un pic mai bine când te gândeşti la familia ta?)

Şi-atunci de ce i-a inclus scriitorul Genezei pe toţi aceştia în cartea sa?!

Există un motiv foarte important. Autorul Scripturii încearcă să ne familiarizeze cu un adevăr teologic profund: toţi suntem ciudaţi! [...]

La fel cum sticla este predispusă să se facă ţăndări şi nitroglicerina să explodeze,

noi avem predilecţia să facem rele chiar şi atunci când condiţiile sunt dintre cele mai bune!” [1]

Sf. Ioan Gură-de- Aur demonstrează că, ”dacă preoţia nu le-a fost încredinţaţă îngerilor, este de teamă ca ei să nu invoce, în severitatea impecabilităţii lor, trăsnetul asupra păcătoşilor; în timp ce omul, cunoscând din propria experienţă fragilitatea omenească, o deplânge cu compătimire în mod natural când o întâlneşte la alţii . Iată de ce, continuă sfântul arhiepiscop, odinioară ca şi astăzi, Dumnezeu a permis ca depozitarii autorităţii Lui în Biserică să comită greşeli, pentru ca amintirea căderilor lor să-i facă mai omenoşi faţă de fraţii lor. [...]

Sfântul Bernard revine cu comentariul unui proverb: „Cel sănătos nu crede celui bolnav, iar sătulul nu cunoaşte suferinţa flămândului. Cu cât un bolnav devine mai asemănător cu alt bolnav, şi un flămând cu alt flămând, cu atât mai adânc le împărtăşesc greutăţile… Ca să ne simţim nefericiţi de nefericirea altora, trebuie mai întâi să o experimentăm noi. Doar cunoscându-ne noi înşine vom putea regăsi sufletul aproapelui în al nostru şi vom putea şti cum să-i venim în ajutor.”

Să ne aplicăm noi înşine aceste lecţii. Atât cât suntem în picioare, nu putem nici să scuzăm, nici să înţelegem, la alţii, căderile care ne scandalizează, şi de câte ori atunci un orgoliu ascuns, sub culoarea zelului, ne duce la indignare! Dar să ne arunce la pământ o greşeală asemănătoare, şi compătimirea va lua repde locul severităţii noastre! Vom înţelege atunci cunvântul Sfântului Augustin: „Nu există un păcat la îndemâna unui om, de care să nu mă pot mânji eu însumi”, şi frumosul îndemn din Imitaţia lui Cristos. “Suntem cu toţii slabi, dar tu să te consideri cel mai fragil dintre toţi.” [2]

- Mihaela Farauanu -

—————————————————————–

[1] John Ortberg - Toţi sunt normali până când ajungi să-i cunoşti, ed.Scriptum, pg. 15, 16.

[2] Joseph Tissot – Arta de a ne folosi greşelile, ed. Galaxia Gutenberg, pg. 67, 68.

Gânduri

Rareori rugăciunea este mai puternică decât atunci

când nu simţi nimic în timp ce te rogi.

 Pentru că atunci în sfârşit nu te mai sprijini pe nimic,

decât pe Dumnezeu singur.

Autoexcitare “respectabilă”…

 

Autoexcitarea poate fi de mai multe feluri:

sexuală, intelectuală, spirituală…
Atunci când omul ascultă, vorbeşte sau citeşte întruna dar nu se foloseşte

 niciodată cu nimic (nu se produce în viaţa lui nicio schimbare),

 prima întrebare pe care ar trebui să şi-o pună ar fi dacă nu cumva

face toate aceste lucruri doar din dorinţa de… a se autoexcita spiritual sau intelectual.

Adică într-un mod mai “respectabil” (decât cei care o fac sexual).

 Îmi amintesc de un preot care spunea că oamenii din parohia

 lui îi apreciază predicile în funcţie de cât de mult acestea îi fac să plângă – dar fără a schimba niciodată nimic în vieţile lor.  

M-am întrebat atunci: nu este aceasta oare o formă vădită de ascultare în scopul autoexcitării spirituale?…

Anthony de Mello spunea:

“Primul lucru pe care vreau să-l înţelegeţi, dacă vreţi cu adevărat să vă treziţi,

este acela că voi nu vreţi să vă treziţi.

Pri mul pas spre trezire este să fiţi îndeajuns de sinceri să recunoaş teţi că nu asta vă place.

Nu vreţi să fiţi fericiţi.”

 

- Mihaela Farauanu -