Fără meditaţie omul devine curând un animal sau un demon.
Dacă nu meditezi nu ai nevoie de ispita diavolului pentru a fi aruncat în iad: te arunci singur.
Daţi-mi în schimb pe cel mai mare păcătos: dacă acesta meditează în fiecare zi numai un sfert de oră, se va mântui.
- Sf. Tereza de Avila –
Cum am putea explica aceste lucruri altfel decât prin faptul că
mintea devine ceea ce contemplă?
Aşa cum celulele corpului se reînnoiesc în funcţie de ceea ce mâncăm, mintea noastră se transformă în funcţie de ceea ce privim, citim sau auzim. Cu cât atenţia pe care o acordăm acestor lucruri (privite, citite sau auzite) este mai mare, cu atât transformarea noastră va fi mai puternică. Pentru a funcţiona într-un mod optim avem nevoie să ne reprogramăm din când în când modul de a gândi, tot aşa cum facem cu un calculator. Dacă mai disfuncţionăm, e cu siguranţă pentru că nu am înţeles încă pe deplin acest lucru. Iar vestea cea mare este că ne putem vindeca fisurile sufletului şi putem deveni din nou funcţionali, chiar dacă acestea sunt provocate de substanţele chimice din creier şi nu numai de răni afective dobândite de-a lungul vieţii. Această vindecare o putem realiza prin schimbarea gândurilor toxice cu gânduri benefice, prin intermediul meditaţiei, aşa cum ne spune neurologul şi psihiatrul D. G. Amen:
Ai un gând, creierul tău eliberează substanţe chimice, transmisii electrice merg prin creier şi într-un mod circular devii conştient de ceea ce gândeşti. Corpul tău reacţionează la fiecare gând negativ pe care îl ai. De fiecare dată când ai un gând bun, pozitiv, plin de speranţă sau un gând binevoitor, creierul tău eliberează substanţe chimice care calmează sistemul tău limbic adânc şi îţi ajută corpul să se simtă bine. [1]
Aşadar, meditaţia, modul în care gândim, nu numai că ne ajută în scopul dezvoltării spirituale, ci şi în cel al unei bune funcţionări a creierului, care eliberează mai apoi substanţe chimice benefice în corp.
Un suflet sănătos îmbunătăţeşte practic funcţiile creierului, iar un creier sănătos este indispensabil unui suflet sănătos. [2]
Pr. Tomislav Ivancic, întemeietorul Hagheoterapiei se întreabă:
Cum am putea vindeca spiritul şi creierul uman? D. G. Amen sugerează că prin gândirea directă. Gândurile sunt de obicei automate. Dacă le orientăm înspre bine, ne vor asculta şi vor schimba comportamentul, atitudinile şi operaţiile creierului nostru. Gândirea dirijată s-a dovedit a fi extrem de folositoare în tratarea depresiei şi a problemelor de anxietate, hrănire, maritale şi profesionale. [3]
Mai mult chiar, meditaţia are efecte benefice nu doar asupra sufletului şi a creierului, ci şi asupra tuturor celorlalte organe din corp.
Cercetările au demonstrat că 87% din boli au la bază lumea gândurilor noastre, şi numai 13% sunt de natură alimentară, genetică sau ambientală. Mai ales bolile cronice au la bază gânduri veninoase care apar, de exemplu, sub acţiunea stresului de lungă durată. […] Doi întemeietori ai terapiei cognitive, dr. Albert Elis şi dr. Aaron Beck, au fost de părere că emoţiile periculoase au la bază trei teze incorecte:1. Trebuie să fac totul bine.2. Trebuie să mă tratezi bine.3. Viaţa trebuie să fie simplă. [4]
Aceste gânduri care în aparenţă sunt inofensive, în realitate se dovedesc a fi extrem de toxice, deoarece ne programează şi ne alimentează stresul zilnic din care pot deriva ulterior nenumărate boli.
Cel mai bun mijloc de dezintoxicare a creierului este confruntarea cu gândurile dăunătoare. Începeţi să gândiţi conştient. Analizaţi-vă gândurile şi verificaţi pe care dintre ele vreţi să le acceptaţi şi pe care vreţi să le respingeţi. Apăraţi-vă împotriva pretenţiilor iraţionale. [5]
Este nevoie de mult timp de meditaţie intensă la realitatea iubirii lui Dumnezeu,care sălăşluieşte în noi, până când realitatea lui Dumnezeu să devină mai puternică decâtgândurile pe care ni le facem despre noi şi despre ceilalţi,până când Duhul lui Dumnezeu să pătrundă în noi mai mult decât spiritul angoasei şi grijii. [6]
Cheia învingerii sentimentelor toxice este meditaţia zilnică.
Prin meditaţie, ceea ce ştii va schimba cu timpul ceea ce simţi.
Să nu înţelegem însă greşit, meditaţia nu este un instrument de reprogramare în scopul vindecării interioare. Ea este însăşi vindecarea – chiar dacă are loc în mod treptat. Ea nu este bisturiul care curăţă rana şi medicamentul care vindecă, decât în fazele de început ale vieţii spirituale. Dacă la început ea este vindecarea noastră, la final ajunge să fie una cu noi. Ajunge să fie însăşi viaţa noastră. Pentru că devine contactul permanent cu Dumnezeu.
Meditezi? – întreabă Pr. Nicolae Pura.
Mi-e frică să-ţi pun o astfel de întrebare. Ar fi totuna dacă te-aş întreba: ’Te hrăneşti?’Viaţa trupească nehrănită se stinge.Şi crezi tu că viaţa intelectuală, viaţa sufletească,viaţa spirituală poate să dăinuiască multă vreme, fără să fie alimentată? Se poate, fără intervenţia unei minuni?Dar tu nu poţi avea o astfel de pretenţie.De aceea mi-e frică să te întreb dacă meditezi sau nu.Căci dacă meditezi, întrebarea e de prisos (superfluă).Dar dacă nu meditezi, viaţa spirituală din suflet ţi s-a stins şi nu mai înţelegi ce-ţi spun.Căci morţii nu aud şi nu înţeleg. [7]
Meditaţia este cheia maturităţii spirituale. Prin meditaţie pot aprinde lumina interioară care să-mi călăuzească paşii spre viaţa pe care mi-am dorit-o dintotdeauna. Fără meditaţie, rămân în întuneric. Meditaţia mă ajută să merg în direcţia viselor mele cele mai adânci pe care Dumnezeu mi le-a sădit în suflet dar pe care nu le cunosc încă şi care nu aşteaptă decât să fie provocate pentru a putea prinde viaţă. Meditaţia este o uşă mică care duce către comori imense, spre ceea ce Isus a numit Împărăţia lui Dumnezeu. Fiecare dintre noi am devenit prinţi şi prinţese prin Botez, numai că, în timp ne-am pierdut în mulţimea oarbă a cerşetorilor.
Meditaţia îl ajută pe om să devină liber. Prin ea omul înţelege şi cunoaşte Adevărul iar acesta îl eliberează. Meditaţia este de fapt prima şi ultima libertate a omului. Ea îl poate elibera pe om de tumorile create de minciuna întreţinută în care acesta se naşte şi de care devine dependent. Meditaţia îl ajută să cunoască Adevărul.
Dar asta depinde dacă el se foloseşte de meditaţie ca de un bisturiu care să scoată tumorile afară sau numai ca de un calmant care să îl facă să devină şi mai performant în lucrurile prosteşti pe care le face. Căci dacă rămâne ceea ce este deja, nu are loc nicio transformare.
Dacă la început meditaţia este o alegere, ea ajunge în final să aibă loc de la sine.
Meditaţia ca alegere este un medicament necesar doar pentru cei bolnavi sufleteşte. Un om vindecat, eliberat de tumorile minciunii pe care le-a purtat în suflet, care a ajuns să înţeleagă şi să cunoască Adevărul, nu mai are nevoie de meditaţie ca şi alegere. Pentru el, meditaţia începe să aibă loc de la sine. Ca şi respiraţia.
Meditaţia în care sufletul dialoghează cu Dumnezeu, este singura terapie completă, care îl vindecă pe om în întregime. Pe lângă ea, celelalte terapii nu sunt decât nişte scamatorii. Iar terapeuţii care le practică sunt ca nişte copii care se joacă de-a vindecarea. Eventual reuşesc să o ducă doar până într-un punct, iar acolo se împotmolesc. Pentru că drumul pe care au pornit duce spre o înfundătură, ameliorează doar simptomele, nu şi cauza lor. Nu poate să ducă până la rădăcină.
Când nu meditez, credinţa mea riscă să devină magică. Nu îmi foloseşte mai mult decât mi-ar folosi un drog. Adică îmi dă iluzia că sufăr mai puţin dar nu mă poate duce dincolo de suferinţă.
Matthew Kelly vorbeşte în renumita sa carte „Ritmul vieţii” despre importanţa şi influenţa deosebită a ceea ce medităm, în urma povestirilor pe care le ascultăm:
Există un lucru foarte puternic legat de povestiri. Fiecare ascultător aude ceva diferit în funcţie de trăirile pe care le-a avut de-a lungul vieţii. Povestirile ne ajută să descoperim cine suntem şi cine putem fi. Povestirile sunt importante. Dacă vrei să otrăveşti o persoană, otrăveşte povestirile pe care i le spui. Ca să demoralizezi o persoană, spune-i povestiri demoraliazatoare. Întotdeauna vei fi pe atât de sănătos şi de sigur pe tine, pe cât sunt povestirile pe care le citeşti, le asculţi, sau pe care le povesteşti. Noi devenim povestirile pe care le citim, ascultăm sau pe care le povestim. Atât de puternică este o povestire. [8]
Meditaţia poate fi făcută în două feluri: prin citirea unui text într-un mod mecanic sau prin citirea lui într-un mod profund. Adică lăsându-te pătruns de ceea ce citeşti. Absorbind tot ceea ce citeşti, ca un burete. Devenind treptat ceea ce citeşti. A medita într-un mod autentic înseamnă, de fapt, a purta în tine parfumul a ceea ce ai citit pe termen îndelungat, chiar pentru totdeauna. Meditaţia ne ajută cu atât mai mult cu cât ne pătrunde în fiecare fibră a sufletului. Până când devine un parfum permanent.
Meditaţia ne ajută să îndepărtăm straturile de zgomot şi convingeri false, care s-au adunat în timp în jurul inimii şi care au făcut-o să surzească, să nu mai poată recepta şoaptele şi cântecul Duhului Sfânt. Deşi casele noastre au ziduri groase, au de asemenea uşi şi ferestre. Dar inimile noastre de mult nu mai au. Pe unde ar mai putea aşadar să treacă lumina divină? Cel care meditează începe să înlăture straturile formate de zgomot şi de convingerile false, unul câte unul, până când nu mai rămâne nimic de îndepărtat. Atunci şi numai atunci apare cântecul tăcerii, în care solistul este Duhul Sfânt. Există cântece compuse din cuvinte şi cântece compuse din tăcere. Numai acestea din urmă sunt cântece cu adevărat. Pentru că sunt singurele capabile să atingă până şi cele mai sensibile corzi ale sufletului. Pentru că ele te eliberează de zidurile interioare ale convingerilor false despre viaţă, te transformă cu totul, te fac să treci dincolo de aparenţe şi să intri în realitate. Realitatea lui Dumnezeu. Unde nu este decât fericire şi sărbătoare continuă.
A încerca să vorbim despre Dumnezeu şi despre Iubirea Lui faţă de noi,
înseamnă a risca să ajungem la un impas, adică la tăcere. Cum să îndrăzneşti să vorbeşti despre Dumnezeu? Orice cuvânt ca şi orice muzică, este în cele din urmă o invitaţie la tăcere. Cele mai frumoase meditaţii trebuie să sfârşească în adoraţia a ceea ce este de neînţeles şi inefabil. Atâta timp cât vorbim despre lucruri omeneşti, putem crede în importanţa a ceea ce spunem; dar vizavi de Dumnezeu, lucrurile cele mai interesante sunt cele pe care nu le spunem, pe care nu le vedem şi pe care nu le ştim… Această zonă de negândit nu mai este un obiect de reflexie, ci de contemplaţie – un fel de interogaţie, de strigăt lung şi tăcut: Doamne, cine eşti Tu? [...] Din această cauză nu trebuie să ne facem un „program” prea precis, fondat pe aşa-zisul Cuvânt al lui Dumnezeu: dacă acest Cuvânt este viu, nu vom şti niciodată dinainte ceea ce ne va spune. Dacă pretindem că ştim dinainte, sub pretextul că „se află în text”, noi ucidem Cuvântul în inima noastră şi îl obligăm practic la tăcere. Nu ştim ce se găseşte în Revelaţie, în cele din urmă: e un secret. Dumnezeu nu mai poate spune nimic care să nu se afle deja înscris în depozitul revelat, Revelaţia fiind închisă după moartea ultimului apostol. Dar asta nu înseamnă că am înţeles! Profunzimea acestui cuvânt este infinită, ea nu se mişcă dar este mai vie decât ceea ce se mişcă, poate să ne rezerve surprize. Dumnezeu a spus totul, dar cum a vorbit despre lucruri veşnice, a căror profunzime este insondabilă, acestea sunt mereu noi. [9]
Noi ne rugăm şi medităm de obicei ca şi cum rugăciunea şi meditaţia ar fi un mijloc către un scop. Dar ele nu sunt un mijloc. Ele sunt însuşi scopul. Nu e nevoie să ne forţăm pe parcursul lor pentru a atinge ceva. Mai curând ar fi nevoie să ne relaxăm, pentru că acel ceva este deja acolo chiar în acel moment. Are loc chiar sub ochii noştri. Nu e nevoie să alergăm nicăieri, ci numai să rămânem pe loc. În momentul în care am rămas pe loc, deja am ajuns. Dincolo de asta nu mai este nimic. Pentru că Dumnezeu este deja aici, chiar acum. Dacă mă deschid şi-I vorbesc, Îl pot întâlni în fiecare clipă. Clipă de clipă pot deveni prezent la prezenţa Lui. Dumnezeu este mereu prezent, numai noi suntem absenţi. Meditaţia este arta de a asculta. Este arta de a recunoaşte şoaptele Duhului Sfânt în adâncul inimii. Este arta de a redeveni receptivi şi prezenţi la prezenţa Lui.
Meditaţia nu Îl face pe Dumnezeu să curgă ca un râu înspre noi, aşa cum poate am fi tentaţi să credem. Pentru că El curge deja. Meditaţia ne face numai conştienţi şi prezenţi la această curgere. Mai mult chiar, ne ajută să curgem şi noi înspre El. Pentru că iubirea circulă, nu poate fi statică. Meditaţia ne face să fim prezenţi la prezenţa lui Dumnezeu.
Noi medităm continuu, nu trebuie să ne facem probleme că nu am medita.
Ci numai vizavi de modul cum medităm. Pentru că, de obicei, meditaţiile noastre sunt toxice.
Modul în care medităm deseori este autodistructiv pentru noi.
Pentru că el porneşte din necunoaşterea noastră, a lui Dumnezeu şi a lumii în care trăim.
Noi medităm cel mai des la modul în care dorinţele noastre de suprafaţă ar putea fi satisfăcute şi nu cele adânci. Dorinţele de suprafaţă cer un aer poluat, pe când cele adânci cer un aer pur. Pentru că nu ne cunoaştem dorinţele adânci, nu credem în ele. Noi credem numai în ceea ce cunoaştem, adică în dorinţele de suprafaţă. Şi toate acele lucruri în care credem, din care facem un dumnezeu, ajung deseori să se împlinească, să capete formă, să se facă prezente în vieţile noastre.
Atunci când omul îşi pune încrederea într-o dorinţă de suprafaţă, îi dă şanse maxime să prindă viaţă pentru el, iar atunci când nu are încredere în ea, îi dă şanse maxime să moară.
Dacă omul are încredere în două dorinţe contrarii, în acelaşi timp, una adâncă şi cealaltă de suprafaţă, dintre ele va prinde viaţă cea în care are o încredere mai mare. Problema de care se loveşte omul în permanenţă, este că ignoră faptul că gândurile şi dorinţele lui, separate, rupte de gândurile şi dorinţele lui Dumnezeu sunt toxice şi distructive. Numai Dumnezeu singur, care ne-a creat şi ne cunoaşte, ştie ce este cu adevărat benefic pentru noi. Noi nu putem decât să ne dăm cu presupusul. Fără El suntem cei mai mari falsificatori ai adevărului. Devenim cei mai mari duşmani ai noştri. Devenim autodistructivi. Ajungem deseori să îmbrăcăm lupul în blană de oaie, să numim răul bine şi binele rău. Să încurcăm şi să spargem toate oalele şi ulcelele. Iar secretul este că
atunci şi numai atunci când suntem absolut convinşi că singuri nu putem decât să spargem toate lucrurile de preţ pe care ni le încredinţează Dumnezeu, El ne va încredinţa tot mai multe lucruri de valoare. [10]
Aşadar, nu mai trebuie să ne îngrijorăm dacă medităm sau nu, ci numai pentru lucrurile la care medităm, chiar fără să ştim şi pe care le aducem mereu la viaţă, fie ele bune sau rele. De aceea ne-a învăţat Isus să ne rugăm ca voia Tatălui să se facă şi nu voia noastră. Pentru că voia noastră este deseori toxică şi distructivă pentru noi, pe când cea a lui Dumnezeu, putem fi întotdeauna siguri că ne va aduce viaţa.
În meditaţie, ca şi în rugăciune, primesc ceea ce aştept. Dacă mă gândesc la un lucru, dar în adâncul sufletului aştept un alt lucru, aşteptările mele vor avea câştig de cauză.
Noi medităm continuu, nu trebuie să ne facem probleme că nu am medita. Ci numai vizavi de modul cum medităm. Pentru că, de obicei, meditaţiile noastre sunt toxice. Modul în care medităm deseori este autodistructiv pentru noi. Pentru că el porneşte din necunoaşterea noastră, a lui Dumnezeu şi a lumii în care trăim. Noi medităm cel mai des la modul în care dorinţele noastre de suprafaţă ar putea fi satisfăcute şi nu cele adânci. Dorinţele de suprafaţă cer un aer poluat, pe când cele adânci cer un aer pur. Pentru că nu ne cunoaştem dorinţele adânci, nu credem în ele. Noi credem numai în ceea ce cunoaştem, adică în dorinţele de suprafaţă. Şi toate acele lucruri în care credem, din care facem un dumnezeu, ajung deseori să se împlinească, să capete formă, să se facă prezente în vieţile noastre.
Atunci când omul îşi pune încrederea într-o dorinţă de suprafaţă, îi dă şanse maxime să prindă viaţă pentru el, iar atunci când nu are încredere în ea, îi dă şanse maxime să moară.
Dacă omul are încredere în două dorinţe contrarii, în acelaşi timp, una adâncă şi cealaltă de suprafaţă, dintre ele va prinde viaţă cea în care are o încredere mai mare. Problema de care se loveşte omul în permanenţă, este că ignoră faptul că gândurile şi dorinţele lui, separate, rupte de gândurile şi dorinţele lui Dumnezeu sunt toxice şi distructive. Numai Dumnezeu singur, care ne-a creat şi ne cunoaşte, ştie ce este cu adevărat benefic pentru noi. Noi nu putem decât să ne dăm cu presupusul. Fără El suntem cei mai mari falsificatori ai adevărului. Devenim cei mai mari duşmani ai noştri. Devenim autodistructivi. Ajungem deseori să îmbrăcăm lupul în blană de oaie, să numim răul bine şi binele rău. Să încurcăm şi să spargem toate oalele şi ulcelele. Iar secretul este că
atunci şi numai atunci când suntem absolut convinşi că singuri nu putem decât să spargem toate lucrurile de preţ pe care ni le încredinţează Dumnezeu, El ne va încredinţa tot mai multe lucruri de valoare. [10]
Aşadar, nu mai trebuie să ne îngrijorăm dacă medităm sau nu, ci numai pentru lucrurile la care medităm, chiar fără să ştim şi pe care le aducem mereu la viaţă, fie ele bune sau rele. De aceea ne-a învăţat Isus să ne rugăm ca voia Tatălui să se facă şi nu voia noastră. Pentru că voia noastră este deseori toxică şi distructivă pentru noi, pe când cea a lui Dumnezeu, putem fi întotdeauna siguri că ne va aduce viaţa.
În meditaţie, ca şi în rugăciune, primesc ceea ce aştept. Dacă mă gândesc la un lucru, dar în adâncul sufletului aştept un alt lucru, aşteptările mele vor avea câştig de cauză.
De exemplu: dacă mă rog pentru a primi pacea lui Dumnezeu în suflet, am două posibilităţi pentru ca aşteptările mele să aibă câştig de cauză:
1. Dacă nu am mai gustat niciodată până acum această pace, pot să-mi imaginez cam ce ‚gust’ ar avea şi să încerc, într-un mod inconştient, să produc ceea ce îmi imaginez. La sfârşitul meditaţiei mă voi simţi angoasat, tensionat, epuizat. Ori de câte ori mă simt astfel în urma meditaţiei sau a rugăciunii, prima întrebare pe care trebuie să mi-o pun este: dacă am aşteptat să primesc pacea de la Dumnezeu, sau dacă am încercat să mi-o fabric sigur, luându-o pe o scurtătură imaginară înaintea Lui?
2. Dacă am ceva experienţă şi ştiu unde duc lipsa de răbdare şi de încredere că Dumnezeu va veni la timp, cunosc şi secretul obţinerii păcii pe care mi-o doresc. Primul lucru pe care îl voi face la meditaţie, va fi acela de a mă relaxa. Pentru că voi şti, din experienţă, că un corp tensionat provoacă tensiune şi în suflet. Iar că într-un suflet tensionat Dumnezeu nu poate intra, pentru că uşile îi sunt închise. Pentru a mă detensiona de grijile zilei, voi face câteva exerciţii fizice sau voi dansa cu mişcări libere pe o piesă de muzică clasică. Iar dacă cunosc vreo altă metodă de relaxare o voi folosi pe cea care voi simţi că mă poate ajuta mai mult. Al doilea pas pe care îl voi face, va fi acela de a mă abandona împreună cu tot ceea ce mă preocupă, asemenea unui peşte în apă, în prezenţa lui Dumnezeu. Nici pe departe nu voi încerca să mă concentrez sau să mă forţez din răsputeri să obţin ceva de la El. Ci mă voi abandona în braţele Lui, lăsând pur şi simplu ca lucrurile să se întâmple, când şi cum ştie El că este mai bine. Dacă gândurile vor fugi în altă parte, le voi aduce înapoi în prezenţa lui Dumnezeu, într-un mod foarte relaxat. Voi şti bine, din experienţă, că dacă voi face acest lucru tensionat fiind, îi voi închide practic uşa lui Dumnezeu. Şi nu va mai avea atunci pe unde să intre.
Aşadar, contrar primei variante, voi alege să aştept pacea lui Dumnezeu, cu răbdare, încredere şi într-un mod cât mai relaxat cu putinţă: adică cu uşile sufletului larg deschise.
Pe parcursul meditaţiei, pentru ca noi să nu explodăm odată cu întunericul din noi la venirea lui Dumnezeu, El ni se revelează doar puţin câte puţin. Ne vaccinează treptat. Dar asta înseamnă că o parte din imaginea Lui, din ceea ce este El – şi încă o parte serioasă – va lipsi întotdeauna, până la revelaţia Sa totală. În faţa acestei situaţii vom avea doar două alternative:
1. Fie să pictăm noi restul tabloului
2. Fie să acceptăm nesiguranţa, aşteptarea creativă, care ne face să rămânem în permanenţă deschişi la fiecare mişcare de penson a Maestrului pe pânza sufletului nostru.
Dacă alegem prima variantă şi ţinem morţiş la ea – la talentul nostru de pictori necreativi – ne închidem în faţa harului, ne blocăm. Devenim patologici din punct de vedere religios.
Dar dacă alegem a doua variantă, dacă rămânem în permanenţă deschişi în faţa Luminii care ne invadează, ne sfinţim. Ne îndumnezeim.
Pentru ca Dumnezeu să îşi recreeze imaginea distrusă de păcat în mine, are nevoie de co-creativitatea mea. De aceea, doar dacă voi avea curajul de a trăi într-o completă şi permanentă nesiguranţă – atât de necesară creativităţii – Îl voi întâlni pe Dumnezeu. Acea completă nesiguranţă de a nu şti niciodată ce nouă trăsătură de penson va mai urma…
Dar este atât de plăcut să trăieşti în această nesiguranţă, încât restul contează prea puţin. Viaţa întreagă se transformă într-o surpriză. O surpriză continuă, ca urmare a îndrăgostirii de Cel Necunoscut.
- Mihaela Farauanu -
[1] D. G. Amen, „Vindecând softul sufletului”, pg. 157.
[2] D. G. Amen, „Vindecând softul sufletului”, pg. 6
[3]Pr. Tomislav Ivancic, Diagnosticarea sufletului şi Hagheoterapie, pg. 76, ed. Graffocomerce, 2006.
[4]Dr. Caroline Leaf – Revista “Lydia”, 2009, nr. 33, pg 27, 28.
[5]Idem, pg. 28.
[6]Anselm Grun, Căi către libertate, ed. Galaxia Gutenberg, pg. 28
[7]Pr. Nicolae Pura, “Ţine aprins darul”, ed. Viaţa Creştină, 2009, pg.83.
[8]Matthew Kelly, Ritmul vieţii, pg. 104, ed.Beacon Publishing, 1999.
[9]Pr. (dominican) Marie-Dominique Molinié, «Le courage d’avoir peur», pg. 195, 196, 197, ed. Cerf, 1994.
[10]Pr. Molinie, C
urajul de a-ţi fi teamă, ed. Cerf, 2003
