Cum poţi învinge ‘legea gravitaţiei spirituale’

Deseori suntem cu atât mai pământeşti, cu cât credem că suntem mai spirituali. Pentru că, odată cu avansarea noastră în viaţa spirituală, subtilitatea atracţiei înspre cele lumeşti, prin orgoliu, creşte şi devine din ce în ce mai greu de detectat. Altfel spus, orgoliul ajunge să treacă drept virtute. Lupul se îmbracă în haină de oaie într-un mod din ce în ce mai profesionist.

În virtutea legii gravitaţiei spirituale suntem atraşi înspre lucrurile pământeşti printr-o forţă direct proporţională cu orgoliul nostru.

“Nu te lăsa înşelat de trufie, văzând că face multe – spune sf. Augustin; fii mereu conştient că face fapte foarte asemănătoare sau aproape egale cu cele inspirate de iubire. Iubirea dă de mâncare celui înfometat, dar la fel face şi trufia; iubirea o face însă în numele lui Dumnezeu, pe când trufia face aceleaşi lucruri pentru ca ea să fie preamărită.”

În ”Noaptea întunecată a sufletului”, Sf. Ioan al Crucii spune că unul din defectele cel mai des întâlnite la începătorii în viaţa spirituală, este că se angajează – din mândrie şi comoditate – pe cât pot în fapte exterioare pentru a fugi de cele interioare (de munca cu sine). Lucrul acesta îi defavorizează enorm, pentru că ei bat astfel pasul pe loc şi nu mai avansează în drumul lor spre Dumnezeu. Doar se ilud că o fac.

Am întâlnit cu câţiva ani în urmă, în Germania, un om care tocmai primise o moştenire de familie imensă şi care îl făcuse peste noapte foarte bogat. Proaspăt convertit fiind, părintele lui spiritual i-a cerut să nu se angajeze în fapte exterioare, ci să lucreze la viaţa lui interioară pentru câţiva ani. El însă, neavând răbdare, nu a ascultat şi începea mereu noi şi noi proiecte măreţe de caritate (şi nu numai) ‘ în folosul Bisericii’, fără a-l putea duce pe niciunul la bun sfârşit. Pentru că toate (într-un mod providenţial aş spune eu) îi mergeau pe dos. Dumnezeu îi punea piedici la tot ce încerca să întreprindă, pentru a-l ajuta să înţeleagă astfel că El altceva aştepta.

Cu toate că nu am fost niciodată bogată, lucruri asemănătoare mi s-au întâmplat şi mie de multe ori. Pentru că nu este necesar să fii bogat pentru a te angaja în opere de ‘caritate’. De fapt, cel care spune că nu a trecut niciodată prin aşa ceva, fie nu a fost niciodată începător, fie s-a născut deja desăvârşit. Deseori ne angajăm poate într-o mulţime de lucruri ‘PENTRU’ Dumnezeu, muncind de dimineaţa şi până seara până la extenuare. Mai mult chiar, poate ne şi supărăm uneori pe Dumnezeu că ne cere atât de mult – peste puterile noastre. Şi totuşi nu facem voia lui Dumnezeu. Pentru că nu El ne-a cerut să facem toate acele lucruri, ci le realizăm din proprie iniţiativă. Facem lucruri PENTRU Dumnezeu (din iniţiativă proprie), dar nu lucrurile LUI Dumnezeu (inspirate, iniţiate de Dumnezeu). E o diferenţă foarte mare între acestea două. Pentru că primele sunt spre slava noastră iar celelalte şi numai celelalte, spre slava lui Dumnezeu. Atât umilinţa cât şi mândria au deseori aceleaşi fapte, numai intenţia de la baza lor diferă.

Deşi o perioadă am crezut că numai începătorii au astfel de probleme, de curând însă, am aflat că lucrurile stau de multe ori încă şi mai rău cu cei care sunt mai avansaţi în cele spirituale. Pentru că ei se păcălesc deseori cu privire la buna intenţie a faptelor lor de asceză, dragoste, caritate, într-un mod mult mai subtil decât începătorii. Cu cât mai subtil, cu atât mai periculos. Un exemplu în acest sens ar fi unii din creştini de la începutul Bisericii (sec. II, III), care se grăbeau să devină martiri pt a ajunge în acelaşi timp celebri – fapt pentru care Biserica s-a decis la un moment dat să-i oprească din ‘râvna’ lor.

Mai apoi, tot de curând, am citit că Dumnezeu i-a arătat într-o viziune, Sfintei Ecaterina de Siena, cum diavolul se infiltrase în faptele de pocăinţă ale celor mai mulţi călugări/călugăriţe din diferite mănăstiri/ordine religioase din timpul ei, deşi aceştia se biciuiau până la sânge. Pt că o făceau din orgoliu. Umilinţa lor nu era decât un loc secret în care îşi ascundeau orgoliul.

Pe mine m-au cutremurat aceste lucruri şi mi-au ridicat semne foarte mari de întrebare. De aceea, mă întreb mereu: dacă nişte oameni atât de râvnici şi deosebiţi precum cei din exemplul de mai sus, s-au putut înşela atât de uşor, cum atunci nu mă voi înşela şi eu? Pentru că sunt sigură că aceştia erau ferm convinşi de buna lor intenţie, de faptul că erau uniţi cu Dumnezeu şi că făceau toate acele lucruri sincer pt Dumnezeu. Mlădiţele erau convinse că sunt unite cu Viţa, şi totuşi nu erau. Cum aş putea să îmi dau eu seama că nu mă ilud la fel?

Şi la această întrebare cred că răspunde minunat de bine Sf. Tereza a Pruncului Isus, când spune că în viaţa spirituală spirituală „trebuie să ne aşteptăm tot timpul să cădem (adică nu putem avea neapărat o siguranţă şi nici nu e bine să ne aşteptăm la ea). [...] Ar trebui să te bucuri când cazi. Căci dacă atunci când ai cădea (din siguranţa pe care o ai – în cazul nostru) nu L-ai ofensa pe Dumnezeu, ar trebui să faci asta chiar dinadins, pt a deveni mai umil. [...]

Este necesar să nu ne sprijinim pe nimic (să nu fim siguri de nimic, pentru a putea învinge ’legea gravitaţiei spirituale’), nici măcar pe lucrurile care ar putea să ne sporească evlavia (nici măcar pe siguranţa că eu, ca şi mlădiţă, sunt unită cu Viţa). [...] Dacă bunul Dumnezeu doreşte gânduri frumoase şi sentimente sublime, îi are pe îngerii lui… ar putea chiar crea suflete atât de perfecte încât să nu aibă nici măcar una din slăbiciunile naturii noastre. Dar nu, El şi găseşte deliciul în nişte sărmane mici creaturi care sunt slabe şi mizerabile… cu siguranţă că asta îi place mai mult! [...]

Fă-i bunului Dumnezeu sacrificiul de a nu putea culege niciodată roade, de a vedea toate florile bunelor tale dorinţe căzând pe jos, fără a produce nimic. Cât ai clipi, în momentul morţii tale, el va şti bine cum să facă să rodească, în pomul sufletului tău, fructele cele mai frumoase.”

- Mihaela Farauanu -

To love is to be vulnerable. Love is the opening of the heart, the welcoming of your beloved. Loving is not secure, authentic loving is risky. Security lies behind the walls of a closed heart. You either invite the union by opening in love, or you secure the isolation by closing down.

Îi Alege Dumnezeu Numai pe Cei Normali?

Deşi poate fi surprinzător, în mare parte,

aleşii lui Dumnezeu au fost oameni disfuncţionali,

departe de a fi fost normali.

Dar asta nu a fost o problemă pentru El – dacă El i-a creat (dar nu anormali!),

a deţinut şi secretul de a-i face să reintre în funcţionalitate, în normalitate.

Dacă nu ar deţine El acest secret, atunci cine?…

Şi aceşti oameni anormali sunt genul de material cu care Dumnezeu trebuie să lucreze în permanenţă.

„Fiecare dorim să arătăm normal să credem despre noi că suntem normali,

dar scriitorii Scripturii insistă că nimeni nu este „absolut normal” – cel puţin, nu în termenii lui Dumnezeu! [...]

Una dintre cele mai nostime remarci despre Biblie pe care le aud din când în când, este că Biblia este o carte cu, pentru şi despre personaje pioase, vrednice de vitralii, dar practic de negăsit în viaţa reală!

Şi asta-mi arată că cei care afirmă aşa ceva practic n-au citit Scriptura! Pentru că aţi remarcat, de exemplu, câte familii în neorânduială întâlnim în Geneză?!

Un scurt sumar: Cain este gelos pe Abel şi-l ucide.

Lameh introduce poligamia în omenire.

Noe – cel mai neprihănit om de pe pământ – pe vremea sa se-mbată şi-şi blestemă nepotul.

Lot, atunci când casa-i este înconjurată de locuitorii din Sodoma care voiau s-i violeze oaspeţii, le oferă în schimbul acestora pe fetele sale!

Mai târziu aceste fiice îl îmbată şi rămân însărcinate de la propriul lor tată –şi Lot era socotit cel mai neprihănit om din Sodoma!

Avraam se joacă de-a favoriţii cu fii săi, Isaac şi Ismael, şi-i înstrăinează! [...]

Căsătoriile lor sunt adevărate calamităţi!

Avraam se-mpreunează cu sclava soţiei sale, apoi, la solicitarea acesteia din urmă – îi trimite în deşert pe sclavă şi pe fiul astfel născut al acesteia. [...]

Am zice că oamenii aceştia ar avea nevoie de terapeuţi sau consilieri, nu?! [...]

(Te simţi un pic mai bine când te gândeşti la familia ta?)

Şi-atunci de ce i-a inclus scriitorul Genezei pe toţi aceştia în cartea sa?!

Există un motiv foarte important. Autorul Scripturii încearcă să ne familiarizeze cu un adevăr teologic profund: toţi suntem ciudaţi! [...]

La fel cum sticla este predispusă să se facă ţăndări şi nitroglicerina să explodeze,

noi avem predilecţia să facem rele chiar şi atunci când condiţiile sunt dintre cele mai bune!” [1]

Sf. Ioan Gură-de- Aur demonstrează că, ”dacă preoţia nu le-a fost încredinţaţă îngerilor, este de teamă ca ei să nu invoce, în severitatea impecabilităţii lor, trăsnetul asupra păcătoşilor; în timp ce omul, cunoscând din propria experienţă fragilitatea omenească, o deplânge cu compătimire în mod natural când o întâlneşte la alţii . Iată de ce, continuă sfântul arhiepiscop, odinioară ca şi astăzi, Dumnezeu a permis ca depozitarii autorităţii Lui în Biserică să comită greşeli, pentru ca amintirea căderilor lor să-i facă mai omenoşi faţă de fraţii lor. [...]

Sfântul Bernard revine cu comentariul unui proverb: „Cel sănătos nu crede celui bolnav, iar sătulul nu cunoaşte suferinţa flămândului. Cu cât un bolnav devine mai asemănător cu alt bolnav, şi un flămând cu alt flămând, cu atât mai adânc le împărtăşesc greutăţile… Ca să ne simţim nefericiţi de nefericirea altora, trebuie mai întâi să o experimentăm noi. Doar cunoscându-ne noi înşine vom putea regăsi sufletul aproapelui în al nostru şi vom putea şti cum să-i venim în ajutor.”

Să ne aplicăm noi înşine aceste lecţii. Atât cât suntem în picioare, nu putem nici să scuzăm, nici să înţelegem, la alţii, căderile care ne scandalizează, şi de câte ori atunci un orgoliu ascuns, sub culoarea zelului, ne duce la indignare! Dar să ne arunce la pământ o greşeală asemănătoare, şi compătimirea va lua repde locul severităţii noastre! Vom înţelege atunci cunvântul Sfântului Augustin: „Nu există un păcat la îndemâna unui om, de care să nu mă pot mânji eu însumi”, şi frumosul îndemn din Imitaţia lui Cristos. “Suntem cu toţii slabi, dar tu să te consideri cel mai fragil dintre toţi.” [2]

- Mihaela Farauanu -

—————————————————————–

[1] John Ortberg - Toţi sunt normali până când ajungi să-i cunoşti, ed.Scriptum, pg. 15, 16.

[2] Joseph Tissot – Arta de a ne folosi greşelile, ed. Galaxia Gutenberg, pg. 67, 68.

Gânduri

Rareori rugăciunea este mai puternică decât atunci

când nu simţi nimic în timp ce te rogi.

 Pentru că atunci în sfârşit nu te mai sprijini pe nimic,

decât pe Dumnezeu singur.

Autoexcitare “respectabilă”…

 

Autoexcitarea poate fi de mai multe feluri:

sexuală, intelectuală, spirituală…
Atunci când omul ascultă, vorbeşte sau citeşte întruna dar nu se foloseşte

 niciodată cu nimic (nu se produce în viaţa lui nicio schimbare),

 prima întrebare pe care ar trebui să şi-o pună ar fi dacă nu cumva

face toate aceste lucruri doar din dorinţa de… a se autoexcita spiritual sau intelectual.

Adică într-un mod mai “respectabil” (decât cei care o fac sexual).

 Îmi amintesc de un preot care spunea că oamenii din parohia

 lui îi apreciază predicile în funcţie de cât de mult acestea îi fac să plângă – dar fără a schimba niciodată nimic în vieţile lor.  

M-am întrebat atunci: nu este aceasta oare o formă vădită de ascultare în scopul autoexcitării spirituale?…

Anthony de Mello spunea:

“Primul lucru pe care vreau să-l înţelegeţi, dacă vreţi cu adevărat să vă treziţi,

este acela că voi nu vreţi să vă treziţi.

Pri mul pas spre trezire este să fiţi îndeajuns de sinceri să recunoaş teţi că nu asta vă place.

Nu vreţi să fiţi fericiţi.”

 

- Mihaela Farauanu -

 

Cum poţi să te minţi pe tine însuţi, sincer fiind…

S-ar părea că cel mai greu lucru nu este trezirea din somnul spiritual, ci trezirea din pseudo-trezirea spirituală. Isus a avut de furcă mult mai mult cu cel de-al doilea tip de oameni, pe care i-a numit: “pui de vipere” şi “morminte văruite”, decât cu primul: vameşii şi prostituatele. Iar în ce priveşte cel de-al doilea tip, al pseudo-treziţilor, cei mai ingenioşi şi mai nostimi sunt cei care, citind câteva cărţi despre trezire, cred că s-au trezit deja – dar fără a da vreun semn concret că au făcut-o. Uitând că pomul se cunoaşte după roade… Sunt genul de oameni care se mint pe ei înşişi, sinceri fiind. Pentru că vor sincer să se trezească, dar nefăcând niciun efort. Iar dacă îţi sunt prieteni şi vrei să te ridici dintre ei, cea mai mare greşeală pe care poţi s-o faci este s-aştepţi să-ţi spună: “Bravo!” şi să te simţi zilnic încurajat.

Atunci când vrei să te trezeşti cu adevărat poţi întâlni câteva dificultăţi: prietenii mai vechi pot să nu-ţi mai fie prieteni deloc. Nu pentru că le-ai fi făcut vreun  rău, ci pur şi simplu pentru că te-ai schimbat şi acum nu te mai potriveşti cu felul lor de-a fi, cu gradul de conştienţă la care ei au ajuns. Ei continuă probabil să vorbească despre conştienţă şi despre adevăr. Dar motivul pentru care o fac este clar.

“ In inima lor exista o sete dupa adevar, le este rusine

ca nu sunt in posesia acestui adevar si, de aceea, vorbesc despre el. Insa acestea nu sunt decit cuvinte. Faptul de a trai in

conformitate cu ele este prea periculos, riscul este prea mare. La fel se intimpla si cu libertatea. Toti oamenii doresc

libertate de exprimare, insa nimeni nu este cu adevarat liber. Si nimeni nu doreste sa fie cu adevarat liber, deoarece

libertatea aduce cu sine responsabilitatea; ea nu vine singura. Iar faptul de a fi dependent este simplu; in acest caz

raspunderea nu iti revine tie, ci persoanei de care esti dependent. Oamenii au adoptat deci un mod de viata schizofren. Ei

vorbesc despre adevar si despre libertate, insa traiesc in minciuna si sclavie… Iar lanturile robiei sunt numeroase,

deoarece faptul de a fi sclavi va face sa fiti eliberati de raspundere. Un om care doreste sa fie liber trebuie sa accepte

responsabilitati imense. El nu isi poate arunca raspunderea pe umerii nimanui. Indiferent ce face, indiferent ce este,

raspunderea ii revine in intregime.” (din spiritualitatea orientală)

- Mihaela Farauanu -

Dacă femeile ar sta în locul nostru la spovadă şi ar auzi ceea ce urechile noastre aud!...

Într-una din duminicile trecute am văzut cum, la intrarea în biserică, două femei care erau îmbrăcate în rochii cu bretele şi-au pus un şal în jurul umerilor. Trebuie să mărturisesc că e  pentru prima oară când mi s-a întâmplat să văd aşa ceva. O atitudine aemănătoare am mai văzut doar cu mulţi ani în urmă, când obişnuiam să vizitez împreună cu prietenii mănăstirile ortodoxe.

Gestul celor două femei mi-a stârnit o mică curiozitate. M-am întrebat de ce oare au considerat că în biserică ar fi ceva greşit să intre semi-îmbrăcate, iar pe stradă, nu. Să fi fost din cauza privirii lui Dumnezeu? Nu, nu se poate, mi-am răspuns, pentru că  El le priveşte în aceeaşi măsură şi pe stradă, nu numai în biserică. Noi înşine suntem temple ale lui Dumnezeu. Nu este musai necesar să intrăm în biserică pentru a intra sub privirea şi în prezenţa Sa.

“Nu ştiţi voi, oare, că sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? Dacă cineva distruge templul lui Dumnezeu şi Dumnezeu îl va distruge pe el. Căci templul lui Dumnezeu este sfânt iar acest templu sunteţi voi.” (Cor. I 3, 16 – 17)

M-am întrebat atunci: Să fi procedat aşa din caritate pentru bărbaţii din jur? Dar am realizat că nici motivul acesta nu este plauzibil. Pentru că bărbaţi există şi pe stradă, mai mulţi chiar decât în biserică.  Chiar dacă în biserică le este uneori mai greu decât pe stradă… Un prieten de familie, ne povestea cu ani în urmă cum era nevoit să meargă la câte 3 Liturgihii diferite în fiecare duminică, deoarece în oricrare colţ al bisericii se aşeza tot venea la un moment dat în faţa lui o femeie îmbrăcată doar parţial, făcându-i imposibilă rugăciunea.

În fine, motivul gestului celor două femei a rămas pentru mine un mister!!! Un mister care m-a făcut să-mi amintesc de cuvintele pe care le-a spus un  preot la o predică aproape plângând: “Dacă femeile ar sta în locul nostru la spovadă şi ar auzi prin ce trec sărmanii bărbaţi atunci când se duc la plajă, ele nu ar mai frecventa niciodată astfel de locuri. Iar dacă ar auzi prin ce trec bărbaţii care le întâlnesc pe stradă sau în biserici îmbrăcate aproape ca la plajă, nu ar mai îndrăzni niciodată să se îmbrace aşa, decât doar dacă… ar fi efectiv lipsite de inimă!”

Sf. Fecioară a anunţat de fapt, deja cu foarte mulţi ani aîn urmă, prin vizionarii de la Fatima: “În curând vor veni nişte mode care îl vor ofensa foarte mult pe Dumnezeu”….

- Mihaela Farauanu -

***

“Este cu neputinţă ca ocaziile de poticnire să nu vină. Dar vai celui (celei) prin care vin!”
Daragi surori, vă rog să vă gândiţi la acest pasaj. Fiecare bărbat care vă pofteşte va răspunde în faţa lui Dumnezeu pt adulterul din mintea lui. Dar voi veţi da cont lui Dumnezeu dacă l-aţi provocat prin modul în care v-aţi îmbrăcat. Puritatea motivului vostru, chiar dacă este la fel de albă ca şi fulgii proaspeţi de nea, nu elimină efectele modului în care vă îmbrăcaţi. 

– Al Martin -

Un video care m-a ajutat să conştientizez lucruri foarte importante, despre cei 10 magneţi din ochii unui bărbat atunci când priveşte la o femeie:

(în engleză)

Lucruri PENTRU Dumnezeu sau lucrurile LUI Dumnezeu???

Ni se poate întâmpla să ne angajăm într-o mulţime de lucruri ‘PENTRU’ Dumnezeu, muncind de dimineaţa şi până seara până la extenuare.  Mai mult chiar, să ne supărăm pe Dumnezeu că ne cere atât de mult – peste puterile noastre –  şi totuşi să nu facem voia lui Dumnezeu. Pentru că nu El ne-a cerut să facem toate acele lucruri, ci le realizăm din proprie iniţiativă. Facem lucruri PENTRU Dumnezeu (din iniţiativă proprie), dar nu lucrurile LUI Dumnezeu (inspirate, iniţiate de Dumnezeu). E o difereneţă foarte mare între acestea două. Pentru că primele sunt spre slava noastră iar celelalte şi numai celelalte, spre slava lui Dumnezeu. Atât umilinţa cât şi mândria au deseori aceleaşi fapte, numai intenţia de la baza lor diferă.

– Mihaela Farauanu -

Bine aţi venit!

MOTTO:

“Cine va bea din apa pe care Eu i-o voi da, nu va mai înseta în veci,

căci se va face în el izvor de apă curgătoare,

pentru viaţa veşnică.”

(Ioan 4, 4).

S-a întâmplat, odată, ca un peşte din ocean să audă pe cineva vorbind despre ocean, şi peştele a auzit pentru prima dată că există ceva precum oceanul. El a început să cerceteze, a început să se intereseze şi să întrebe, dar nimeni nu ştia unde e oceanul. A întrebat mulţi peşti, mari şi mici, cunoscuţi şi necunoscuţi, renumiţi şi nu atât de renumiţi, dar nici unul nu a fost în stare să răspundă unde e oceanul. Toţi au spus că au auzit de el; toţi au spus: “Cândva în trecut strămoşii noştri ştiau – scrie desori acest lucru în Scripturi.” Iar oceanul era peste tot! Ei erau în ocean; vorbeau, trăiau în ocean.

Dumnezeu nu este departe, este acolo unde suntem noi.

Chiar acum şi aici stăm în El, Îl respirirăm, “înotăm” în El.

El este Apa Vie pe care o căutăm mereu cu disperare în afara noastră, când ea/El este în ineriorul nostru chiar aici şi acum.

Singurul lucru care ne rămâne de făcut este acela de a deveni prezenţi la aceată Prezenţă - de la care noi suntem mereu absenţi.

Este chiar ceea ce sugerez să facem împreună pe acest blog delectându-ne

mai întâi la o ceaşcă de Apă Vie iar mai apoi la din ce în ce mai mult…

până la unirea noastră totală cu Izvorul.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Despre mine:

…vor vorbi gândurile pe care le voi scrie…

Ceea ce este mort poate fi luat de curentul apei,

numai ceea ce este viu poate să meargă împotriva ei.

– G.K. Chesterton –

Când şi Cum a Început Omul să Doarmă Spiritual?

Primii oameni au fost treji spiritual - după revelaţiile avute de Fericita Anna E. Emmerich  –  doar pentru o singură zi. Doar atât au rezistat înainte de a mânca din pomul oprit şi a li se închide ochii interiori. Şi, din acel moment, au devenit amnezici, au devenit „ca şi beţi” – povesteşte Anna, nu şi-au mai putut aminti drumul către casă, către braţele părinteşti ale Tatălui.

Şarpele le promisese că dacă vor mânca din pomul oprit li se vor deschide ochii şi vor fi ca Dumnezeu. Iar prima parte a promisiunii şi-a ţinut-o: ochii omului s-au deschis tot atât de mari pe cât îi avea el însuşi deschişi, spre a vedea şi a dori răul. Ochii i s-au deschis mai curând spre a fi  ca diavolul, spre a vedea lucrurile  cu ochii lui, ai celui în care crezuseră, şi nu cu ochii  lui Dumnezeu, de care  se îndoiseră. Ascultând de şarpe, primii oameni nu şi-au dat seama câ îl aleg astfel ca şi stăpân al ochilor lor, al vieţilor lor. Din acel moment, din punctul de vedere al şarpelui, ochii omului s-au deschis, dar din punctul de vedere sl lui Dumnezeu, s-au închis.

De atunci încoace, fiecare generaţie s-a născut cu această „genă” a amneziei spirituale, fiecare generaţie s-a născut cu ochii interiori închişi. Ne naştem în somn, trăim în somn, ne căsătorim în somn, avem copii în somn şi, dacă dacă nu ajungem să ne deschidem ochii spirituali la timp, murim tot în … somn.

Cu toate că ne propunem (în mod inconştient uneori) în fiecare dimineaţă din nou  şi din nou să ajungem la fericirea paradisiacă din braţele Tatălui, asemenea unui om beat, încurcăm de fiecare dată drumul şi seara ne trezim în şanţ. Urcăm dimineaţa pe calul iluziei care are grijă să ne arunce până seara în groapa deziluziei. Ne petrecem astfel fiecare zi din şanţ în şanţ, din nefericire în nefericire, din iluzie în deziluzie şi în fiecare dimineaţă o luăm de la capăt, fară a înţelege poate niciodată cu adevărat ce se întâmplă cu noi.

Secretul însă este unul singur: ne lipseşte harta ochilor interiori. Şi, neavând-o, o folosim pe cea a ochilor exteriori – intrăm în fiecare dimineaţă pe pilotul lor automat care, din nefericire, nu ştie să ne conducă decât din groapă-n groapă.

Pentru că au ales să îngenuncheze în faţa unui lucru creat ( gustând din pomul oprit) în loc să îngenuncheze doar în faţa Creatorului, primii noştri parinţi ne-au programatastfel – vrând nevrând – pe noi, toţi urmaşii lor, să devinim dependenţi  de a îngenunchea în faţa lucrurilor create şi nu în faţa lui Dumnezeu. Altfel spus, ne-au programat să ne petrecem vieţile spirituale în sclavia propriilor noastre patimi faţă de aceste lucruri – adică dormind prin şanţuri în locul braţelor calde părinteşti.

Beţia spirituală şi şanţurile au devenit de atunci încoace o moştenire spirituală inevitabiă, pe care o primeşte în dar fiecare nou născut. Ea călătoreşte din generaţie în generaţie, din tată-n fiu şi-această amară soartă nu poate fi schimbată decât în cazul celor care se trezesc spiritual, care aleg să-şi deschidă din nou ochii interiori.

- Mihaela Farauanu - 

Viaţa: O Şcoală Pentru Omul Înţelept & Un Duşman Pentru Cel Nebun

Suferinţele, dacă nu ne ucid, sunt menite să scoată din noi ceea ce avem mai bun.

Dar dacă ne împotrivim, ele pot să scoată şi ceea ce avem  mai rău.

A permite unei suferinţe să te folosească, te face să devii o victimă a vieţii şi te ţine împietrit în durerea trecutului.

Poţi să-ţi foloseşti suferinţele.

Altfel te vor folosi ele pe tine.

Până când nu vei găsi darul din ele, vor continua să te folosească.

Suferinţa este cea mai mare oportunitate care ne ajută să ne descoperim pe noi înşine şi să creştem spiritual.

Pentru a o putea folosi ca pe un instrument de evoluţie personală, trebuie să păşim în această realitate care spune: viaţa este o şcoală pentru omul înţelept şi un duşman pentru cel nebun.

Dacă alegem să fim omul înţelept, vom învăţa din greşelile noaste şi vom dobândi putere din căderile noastre.

Fiecare persoană care ne răneşte, fiecare eveniment dureros care ne iese în cale, deţine o cheie care ne paote descuia uşa ce duce spre o mai mare înţelepciune.

Suferinţa este acea forţă care ne ajută să ne rupem de părerile limitate pe care le avem faţă de noi înşine.

Suferinţa pate folosi ca şi far care luminează acele locuri din noi ce strigă să fie vindecate. Angoasa nu este duşmanul, ci profesorul noastru, un prieten drag care caută să ne ducă pe tărâmuri necunoscute. E bine să învăţăm să ne punem întrebări mai bune nouă înşine – nu, “De ce mi s-a întâmplat asta tocmai mie”, ci “Cum pot folosi asta pentru a creşte”?

Suferinţa este săgeata care ne arată că există o altă direcţie, mai bună, de urmat. Pentru a dobândi viaţa pe care ne-o dorim, va trebui să ne desprindem de viaţa pe care o trăim.

Multora dintre noi le este atât de frică să privească în interiorul lor, iar frica a ridicat ziduri atât de groase, încât nici nu ne mai amintim cine suntem cu adevărat.

Cu toate acestea, avem o nevoie vitală să ne întâlnim cu noi înşine.

Altfel, “ceea ce este în inconştient, va deveni destin.” (Carl Jung)

***

Atunci când inconştientul vine la lumină, descoperim cu uimire

că  lucrurile pe care le urâm în noi înşine cel mai mult, sunt chiar lucrurile care ne pot ajuta cel mai mult.

***

“Poveştile noastre au un scop Divin. Ele constituie o parte reală şi necesară a evoluţiei proprii. [...] În interiorul dramelor personale se află ascunse informaţii semnificative, perle de înţelepciune, pe care trebuie să le extragem şi care deţin cheia îndeplinirii contribuţiei noastre unice în această lume. Aceste poveşti conţin exact ingredientele de care avem nevoie pentru a deveni oamenii care am tânjit dintotdeauna să fim. Înăuntrul fiecăreia dintre poveştile noastre se găseşte un remediu Divin pentru o viaţă excepţională.Primul pas în descoperirea reţetei personale este acela de a înţelege că noi suntem cei care ne-am creat povestea, nu numai pentru a ne proteja pe noi înşine, ci şi, fără a ne da seama, în scopul de a aduna înţelepciunea şi experienţele de care avem nevoie, astfel încât să ne atingem ţelul în viaţă, dar şi de a învăţa lecţiile pe care aceasta le are de predat.

Sunteţi ca un maestru bucătar şef. V-aţi petrecut viaţa în bucătărie, adunând ingredientele necesare pentru a vă manifesta Sinele [îndumnezeit] extraordinar. Însă povestea voastră cu toate dramele şi cu durerea sa neprelucrată – este cea care ascunde această reţetă.

Mulţi dintre noi suntem atît de buimăciţi de dramele din poveştile noastre, că nu ne mai amintim că avem un scop Divin. Suntem atât de preocupaţi de durerea din trecutul nostru şi de a-i condamna pe ceilalţi, încât nu conştientizăm că toată durerea noastră are un scop. Iată o frază care merită repetată: TOATĂ DUREREA NOASTRĂ ARE UN SCOP. Există cu rolul de a ne învăţa de a ne călăuzi şi de a ne da înţelepciunea de care avem nevoie pentru a ne aduce darurile în lume.

Mulţi dintre noi ne folosim traumele şi rănile ca să ne autopedepsim, să rămânem blocaţi şi mici. Dar când ne examinăm durerea şi dezamăgirile şi le folosim ca instrumente de învăţare, acestea ne împărtăţesc lecţii sacre de viaţă, care ne pot fi predate doar pe acestă cale. [...]

În fiecare zi vă atrageţi experienţe perfect potrivite pentru a aduna înţelepciunea necesară producerii reţetei voastre unice. [...]

Am trăit viaţa perfectă pentru a realiza ceea ce fac la ora actuală – deoarece nu i-aş puta ajuta pe alţii să-şi vindece durerea şi să-şi creeze viaţa visurilor lor, dacă nu aş fi finalizat acest lucru mai întâi pentru mine însămi.” (“Secretul umbrei” – ed. ‘For You – ’2006)

- Mihaela Farauanu -

—————————————————————————————————————

Bibliografie: Debbie Ford