Comment se convertir ?

Se laisser couler. Nous sommes des nageurs qui coulent et qui essaient désespérément de remonter à la surface. C’est ce qu’il ne faut pas faire : il faut nous laisser emporter au fond – alors seulement nous pourrons remonter. Nous ne sommes jamais assez au fond. Une prière qui jaillit des profondeurs de la détresse est toujours exaucée immédiatement. C’est pour cela que Dieu nous y accule parfois, parce qu’il a envie de nous exaucer.

Comme Jacob, nous avons tous notre blessure intérieure : c’est le moyen provisoire dont Dieu veut se servir pour nous exaucer. Mais nous ne savons pas nous en servir. « Si vous demandez en mon Nom, vous obtiendrez ce que vous voudrez. Mais vous n’avez encore rien demandé en mon Nom… ».

La prière creuse en nous un véritable cri qui n’arrive pas à sortir, mais qui finira par jaillir un jour. Ce jour-là, nous obtiendrons tout.

- Pere Marie-Dominique Molinié

En fait, nous avons peur d’être exaucés ?

Oui. Il y a au fond de nous une résistance sournoise. Je crois que l’orgueil le plus profond et le plus irrémédiable – celui des anges peut-être – consiste à refuser l’accueil de l’infini pour se « contenter » de ce qui est à notre portée. Un tel orgueil se pare des apparences de l’humilité : « Je n’en demande pas tant, je ne vise pas si haut ! C’est très beau, ce bonheur infini, mais c’est trop pour moi ».
Et secrètement nous pensons :
 « Cela me dépasse, car cela ne vient pas de moi ».

Je soupçonne que le péché de Satan a pu être commis très correctement, très poliment, au nom de la morale en quelque sorte : « Si je peux me permettre… ». Satan nous inspire souvent cette attitude de modestie, qui est la pire des suffisances, et le refus de perdre pied. Nous espérons ne pas être dévorés, ni par le Bien, ni par le Mal. Satan nous pousse à être un homme raisonnable, qui n’est entraîné par rien – ni par la folie des ténèbres, ni par celle de l’Amour.

- Pere Marie-Dominique Molinié

Cea mai uşoară cale de a pierde încrederea membrilor unei biserici

Cea mai uşoară cale de a pierde încrederea membrilor unei biserici este aceea de a le promite ceva REAL şi de a le oferi în schimb ceva TRUCAT (de ex: o spiritualitate în pas cu moda societăţii, lipsită de substanţă sau o spiritualitate bazată exclusiv pe reguli – câte 10-20 într-o singură predică :) , sau predici-bombardament cu îndemnuri pseudo-mistice, etc.).

 Biserica devine ceea ce practică.

 Dacă practică ceea ce este la modă, va deveni la fel de superficială ca ceea ce este la modă. 

Dacă urmează numai reguli (fără călăuzirea Duhului Sfânt - şi nu e nevoie să fii carismatic pentru o astfel de călăuzire, e suficient doar să fii un creştin autentic :) ), va deveni o biserică legalistă, în care oamenii vor avea din ce în ce mai mare nevoie de psihologi care să le exorcizeze din sufletele astfel îmbolnăvite acele reguli, care să-i de-nevrozeze.

 Dacă foloseşte doar îndemnuri pseudo-mistice, va deveni o biserică psihotică, în care oamenii vor avea nevoie de psihologi care să le deviruseze sufletele astfel alienate de toţi piticii spirituali. 

În zilele noastre aproape DOUĂ TREIMI dintre tinerii care au crescut într-o familie creştină şi care au primit educaţie religioasă pleacă din biserică până să împlinească 20 de ani.

Încrederea membrilor unei biserici este uşor de pierdut dar extrem de greu de recâştigat!

Predicile MORALIZATOARE vs Exorcismul lui „TREBUIE”

Predicile MORALIZATOARE sunt probabil şi cea mai periculoasă formă de propagare a unei RELIGIOZITĂŢI PATOLOGICE în bisericile creştine – pentru că preotul/pastorul trage singur toate concluziile („TREBUIE să facem X; Y, Z”,… sfaturi generoase :) , alternând uneori, cu o adevărat explozie de artificii, toate identice, pentru că toate încep cu acelaşi îndemn deosebit de „spiritual”: „SĂ facem X,… SĂ facem Y,… SĂ facem Z”…) ca şi cum credincioşilor le-ar lipsi partea de deasupra gâtului, când, în realitate e doar anesteziată, s-au obişnuit atât de mult cu acest stil de „spiritualitate”, încât nici măcar nu-i mai simt efectul nociv care îi ALIENEAZĂ.

Cunosc pe cineva care a avut nevoie să meargă la un psiholog pentru a-i face exorcismul lui „trebuie”, inoculat ani de zile, sistematic în biserică, pentru a mai putea funcţiona normal – un caz fericit de creştin inteligent! – deşi bine ar fi, gândesc eu, dacă Bisericile creştine ar putea găsi o alternativă, o soluţie şi mai inteligentă, care să nu mai necesite un astfel de demers, oricât de inteligent ar fi el. :)

CUM POT RECUNOAŞTE O PREDICĂ PATOLOGICĂ?

Reguli,.... reguli,.... reguli (adicţia faţă de „trebuie” şi „să facem”)... bombardamentul cu reguli dintr-o predică (aţi numărat vreodată în astfel de cazuri, de curiozitate numai, cu câte reguli noi plecaţi acasă după fiecare predică?) e semnul sigur al promovării unei spiritualităţi  patologice, nevrotice, tot aşa cum bombardamentul cu îndemnuri spirituale siropoase - pornite dintr-un devotament excesiv-exaltat faţă de viaţa spirituală/mistică, e semnul sigur al uneispiritualităţi psihotice. 

E bine de ştiut aceste lucruri... cu cât eşti mai bine informat, cu atât mai puţin rişti să devii un creştin cu creierul spălat, alienat.

Mai multe detalii despre cele 2 forme de religiozitate patologică poţi găsi aici:

http://proveritate.ro/files/religiozitate_patologica.pdf